Tissus et accessoires oubliés. De la panoplie vestimentaire dʼun écrivain « sentimental »

Rezumat

„Ținuta absolut fără pretenție: où il y a de gêne, il nʼy a pas de plaisir”–, nimic nu ar putea caracteriza mai bine crezul despre modă și vestimentație al autorului Momentelor decât „dictonul favorit” al „grațioasei doamne Guvidi”, din Om cu noroc!. De o traiectorie rectilinie, acesta promovează, în exclusivitate, confortul, de la care Caragiale nu se abate nici în tinerețea revizoratului, surprins fiind, pe o vreme geroasă, cu vestimentație de împrumut, nici spre finele vieții, când, în epoca berlineză, preferă personalitatea hainelor uzate. În favoarea unei garderobe satisfăcător de variate pentru cineva aparent atât de puțin preocupat de ținuta sa, precum se pretinde a fi Caragiale, stau mărturie amintirile contemporanilor: Macedonski, Duiliu Zamfirescu, G. Millian, D. Gusti, Barbu Delavrancea, Cella Delavrancea, Cincinat Pavelescu, N.V. Poperescu, Ecaterina Caragiale-Logardi ș.a. Printre acestea, puține, doar, trădează o notă cu adevărat depreciativă. Numeroasele rememorări îi pun în valoare lui I.L. Caragiale calități dintre cele mai diferite: de amic sau de conferențiar, de revizor școlar sau de director al Teatrului Național etc, dar, oricât ar părea de improbabil, personajul propune, cu rare excepții, ținute adecvate. Ca accesoriu obligatoriu al epocii, pălăria apare și în instantaneele cu maestrul, uneori reprezentând singura marcă recuperată a descrierii.