Mór Jókai, a Contemporary of Pierre Ménard: Metafiction, Hypotyposis and Metalepsis in Jókai’s Prose of the 1880s

Rezumat

În rețeaua literară mondială a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, romancierul maghiar Mór Jókai reprezenta un veritabil „nod”, un punct de convergență la care erau conectați aproape toți autorii importanți ai epocii. Anton Pavlovici Cehov, de exemplu, a reușit să dobândească notorietate în spațiul literar rus prin imitarea lui Jókai. Intriga prozei scurte a lui Jókai din 1886, A ki holta után áll boszut [Cel care se răzbună după moartea sa], se construiește pe baza tematicii moderne a „manuscrisului ars”, exploatată, printre alții, de Henrik Ibsen, Hermann Broch, Mihail Bulgakov, Imre Kertész și Christoph Ransmayr. Totuși, acesta nu este singurul motiv pentru care textul lui Jókai poate fi interpretat ca o variantă din secolul al XIX-lea a prozei lui Jorge Luis Borges din 1939, Pierre Menard, autorul lui Don Quijote. Naratorul ficțiunii emblematice a lui Borges își propune să relateze și să ateste opera invizibilă a lui Pierre Ménard, întrucât „nu există nici măcar o ciornă care să dea mărturie despre această muncă de ani de zile”. Cu șapte decenii mai devreme, proza lui Jókai se fundamenta pe aceeași tehnică narativă ca textul lui Borges. Pseudo-rezumatul sau, în termenii lui Gérard Genette, „rezumatul simulat al unui text imaginar”, transformă textul prozei scurte într-un hipertext al cărui hipotext este fictiv, adică un pseudo-hipotext. Textul lui Jókai este construit din pseudo-hipotexte (scrisori, traduceri de poeme), pseudo-rezumate încorporate în hipotexte, auto-citări și coduri culturale ușor recognoscibile de către cititorul avizat. De altfel, formula manuscrisului ars constituise un procedeu metaficțional și în nuvela sa din 1846, A remete hagyománya [Moștenirea pustnicului], întrucât narațiunea încorporată funcționa ca un pseudo-rezumat, iar naratorul subiectiv era deopotrivă descoperitorul și distrugătorul manuscrisului pustnicului. Narațiunea încorporată se constituie, astfel, ca o re-scripturalizare. Raportarea textului lui Borges la cel al lui Jókai poate fi absolvită de acuzația de arbitraritate a lecturii, în primul rând prin faptul că narațiunea lui Jókai se bazează pe variații ale transgresiunilor metadiegetice, pe forme ficționale și figurale ale metalepsei, precum și pe înscenarea metaleptică a autorului. Pentru a-l cita din nou pe Genette, nu numai că „autorul intervine în propria sa ficțiune”, ci și „ficțiunea sa se întrepătrunde, la rândul ei, cu viața reală”.