Savoir-faire. Sonorité et métier poétique dans le trajet postural de Mircea Cărtărescu

Rezumat

De-a lungul celor patruzeci de ani de carieră poetică, Mircea Cărtărescu își declină identitatea auctorială prin intermediul unor autofigurări textuale devenite aproape emblematice: eu singular aflat în raport fluctuant și fragil cu lumea; creator ce își aproprie și care manevrează fără efort serii întregi de repere istorico-literare ale credinței în puterile infinite ale literaturii; identitate auctorială permanent măcinată de îndoieli, în ciuda semnalelor din ce în ce mai clare, cel puțin în ultimele două decenii, ale unui indubitabil succes național și internațional. Alegând trei momente cronologice distincte ale traseului poetic (Faruri, vitrine, fotografii, 1980; Levantul, 1990; Nu striga niciodată ajutor, 2020), articolul își propune să identifice diversele forme de reprezentare posturală a autorului și să alcătuiască un inventar al indicilor posturali care rezistă din momentul debutului până la cel mai recent volum de versuri. S-ar alcătui, astfel, un traseu postural ce s-ar cristaliza într-o imagine auctorială specifică: poetul „meseriaș”, cel care, crezând într-o neclintită „dragoste pentru poezie” (categorie cu dublă descendență, postromantică și postmodernă) probează constant că își cunoaște și meșteșugul, și istoria lui.