Le ghetto dans le roman roumain de lʼentre-deux-guerres

Rezumat

Între momentul îndoielii exprimate public privind existența unei literaturi evreiești de limbă română de către unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai comunității evreiești din România, A.L. Zissu, în 1931, și apariția volumului ce deschide suita romanelor reprezentative ale ghetoului (I. Peltz, Calea Văcărești, 1933) se succed doi ani. Până la ascensiunea politică a dreptei radicalizate, culminând cu ostracizarea populații evreiești, iar în plan cultural, cu punerea la index a creației ei literare, vor apărea Foc în Hanul cu Tei (1934) al aceluiași I. Peltz, Ghetto Veac XX, al lui Ury Benador și Copilăria unui netrebnic, de Ion Călugăru (1936). Din Calea Văcărești a metropolei în plină emancipare a României Mari, prin cartierul evreiesc al unui important oraș dunărean (Brăila), la „ulicioara Țiprei” din anonimul târg moldav al Dorohoiului, romanul ghetoului tinde să întregească fresca comunității evreiești interbelice în contratimp, fenomen a cărui anvergură e intuibilă din proiectele literare demarate, câteva abandonate după primul volum (trilogia lui Ury Benador, Ghetto veac XX), altele, definitivate (în continuarea Copilăriei unui netrebnic, Ion Călugăru semnează Trustul, 1937 și Lumina primăverii, 1939). Chiar din debut, sintagma face dovada unei frecvențe nesemnificative în textul literar, deși prezentă în proza românească din deceniul trei al veacului XX în două dintre titluri, la Benador (Ghetto veac XX) și Ludo (Ghettouri). Și aici, ghetoul trimite, mai curând, la semnificația sa istorică, de aiurea, dificil reperabilă local, și atunci metaforic, asociat claustrării sentimentale, la I. Peltz și Ury Benador. Până la valențele atroce ale deceniului următor, „ghetoul” scriitorilor evrei de limbă română se apropie sensibil de ceea ce Loïc Wacquant numea „cartier etnic”, în susținerea ideii venind o flexibilitate a frontierelor sale și o incipientă diversitate culturală în interior. Angajamente precum respingerea artificialului, obiectivitatea, experiența personală ghidează demersul narativ al scriitorului evreu în decupajul temporal al deceniului trei: privit, în ansamblu, romanul ghetoului convinge, în primul rând, prin caracterul său biografic, printre alte particularități aflându-se „unitatea spațiului”, prin menținerea tramei în perimetrul exclusiv al ghetoului și ancorarea în cotidian.